Un poem scris în studenție

Când am înființat primul și singurul Cenaclu Literar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București

II

Ca să tacă

undeva,

obosit,

un tramvai duce doi cai la cimitirul alcoolicilor

În vale

„niciodată nu sunt singur cu tine”

coperişurile negre-mi par de gheaţă murdară, azi

aplauzele culcă miriştea, tac câinii,

ascultă bălţile, gonesc. Caleaşca tare. Bancheta aspră.

O ceaţă fără rost în zi de Post

urechile-ţi au amorţit

atâta citit a dărâmat împaraţii, Klondike

îţi aminteşti, te săturaseşi de anul

legendei, te-am dus la Niagara, am cinat

pe un covor oltenesc, am băut apă nefiartă

De Dunăre versus restul lumii…Ciudat

Duşul nu înghite gogoşi, râgâie, ioc apă

ioc apă, zbiară grav muezinul

mormolocii din cadă trăiesc încă

geamurile de rezervă atrag rufoşi stropi

de ploaie pe rochiţa ta în carouri, eu

şi batista mov cu care îmi pipăiam nasul

papilele gustative, lumina lămpii, fluturii…

las-o baltă!

şoarecii de care mi-e frică

pivniţa în care nu intră vântul

lacrimile endorfine

Ce citeşti?

abine-albine, crimele se dau la roată dinţată

„alo”, centrala regulează numai „loco”,

coco, papagalul spune numai „coco”,

mocofanule, retenţie creştină, când o să creşti o să climă în frunze de a doua zi, de vină este Marta, ea şi găleata ei cu apă rece,

fundul ei ciupit de vărsat

picioare spălate de om puse la bălţat pe sârma culpelor

azi si mâine rogu-te doar

III

Vii?

Cursa în copacul ei înalt

Cuibul de tine

noaptea se lasă întotdeauna

respire

relicve care se lipesc de mâini, de masă, de pereţi, de profilul din ramă

                                                                                                          rana asudă udă crudă

crezi tu dar ei şoptesc altfel pe la colţuri

mătura a ciobit un gândac

urlu din gură de şarpe

hotelul se termină printr-un tunel

ferestrele se termină în lămpaşe

caii lunecă pe pardoseală, freacă tencuiala, bolovănesc cărămizile

azi-mâine clădirea va să pice

Luminile oraşului

Dorinţele casei

Pivniţa fără aer

Doamne, ce de greieri! Unul mă furnică în vârful arătătorului puţin nesigur dar nu bleg

sunt mort de oboseală, crede-mă, bea-mă

Un stol de păsări în cămăşi se zbate

Eliberat în camera-muzeu.

prietenul meu,

Vânătorul de fluturi, a încremenit cu ochii în tavan

Ora ceaiului vine, vine…

IV.

aşa trebuie să fie, urlu din gură de şarpe

păsările sunt şerpari, dar nu mănâncă şerpi

Trec în sufragerie unde, printre tablouri şi turme în grupuri statuare (minunate, minunate),

am o urmă de palmă pe obraz

ţi-au plăcut mâinile mele

mângâi melcul de birou

draperiile încep să ardă

flăcările sunt lacome, aşa scrie în cărţi

unghiile uscate dor, ciudat, dar nu crapă

şira spinării evacuează dorinţele

sunt cel mai tânăr pacient din salon

respiraţiile ies bubuind din pereţi

focul a uscat lupeşte candelabrul

duşul fără apă în buletin

mă-nfir în covorul oltenesc

Ce drog ieftin!

telefonul e prea fierbinte acum

revoc aprodeşte moştenirea ticăindă din flori de lemn, calde

o voce mai amplă, mai suplă, mai umplă!

copiii mă strigă sau aruncă cu pietre în foc

nu ştiu, nu

încep să ard, rămăsesem singura fiinţă

dintre pereţi şi soare sau cel puţin aşa credeam atunci

Carte poştală în Vama

Nu iese deloc, dar deloc fum şi mă înfurii pe cărţi şi pe fisa din mine care m-a lăsat fără oxigen

Moartea s-a întins la soare şi transpiră

Untos, cred că mă cheamă

Olimpiadă sau poate, „la foc, la foc”,

mai ţii minte? „să vină…să vină…”

V.

Osteneala a lovit pântecele timpului,

ce petrecere bolnavă!

Cordurile se-ncordează într-un pericol de

răsărit de soare după o noapte umedă

Doamne, ce nisip trandafiriu!

marea se dezlipeşte lipicioasă de cer, întinsă la uscat pe sârma culpelor, chemoasă, adâncă, untoasă

soarele, pentru a-i retuşa sarea, pentru

a-i domoli peştii

o iartă din nou

Un pescar matinal găseşte marea languroasă

şi improvizează un vers vesel

pe care-l fluieră până la nămiezi,

când uită pentru ce l-a compus!

Şi ce dacă?

Valuri albastru-închis, sărate la ţărm, cvartate de alb

o iarnă acustică

năvălesc petrecerile dorinde

temerile din morminte, lipicioasele,

cuvintele din urechile,

albinele…or să iasă, or să iasă

De va să ningă, nu vor găsi epiderme calde pe grătare „anaa culesuuum

floores”, lumina a răguşit, marea aprinde

reumatic nume après prenume în larg

„catarg lângă catarg”, valurile se întorc,

Vai ce docile, în schizofrenia galopantă a ţărmului sărat

Sunt nebun.

În timp ce recitesc notiţa de pe hârtia

scrumoasă, un om tace fermecat la răscrucea deschisă de suflul holul-tunelului ce mă sperie atât. Ce lume minunată! Floarea carnivoră îl dezghioacă aplomb ac după ac, schelă

după schelă, rămăşite în corul violinic al lifturilor de afară

Vidul mă doare aşa, ca un duduit de

şine prin halta cu un singur tren pe an

şi struguri bolţi peste casa de bilete

Vă rog pentru o fisă, doamnă!

mi se răspunde: legea pământului cea aspră cere sacrificii, armăsare

ştiu şi totuşi, fluture, fluier uşure ziua ce creşte maternă copiii ombilicali ai străzii.