Un poem scris în studenție
Când am înființat primul și singurul Cenaclu Literar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București
II
Ca să tacă
undeva,
obosit,
un tramvai duce doi cai la cimitirul alcoolicilor
În vale
„niciodată nu sunt singur cu tine”
coperişurile negre-mi par de gheaţă murdară, azi
aplauzele culcă miriştea, tac câinii,
ascultă bălţile, gonesc. Caleaşca tare. Bancheta aspră.
O ceaţă fără rost în zi de Post
urechile-ţi au amorţit
atâta citit a dărâmat împaraţii, Klondike
îţi aminteşti, te săturaseşi de anul
legendei, te-am dus la Niagara, am cinat
pe un covor oltenesc, am băut apă nefiartă
De Dunăre versus restul lumii…Ciudat
Duşul nu înghite gogoşi, râgâie, ioc apă
ioc apă, zbiară grav muezinul
mormolocii din cadă trăiesc încă
geamurile de rezervă atrag rufoşi stropi
de ploaie pe rochiţa ta în carouri, eu
şi batista mov cu care îmi pipăiam nasul
papilele gustative, lumina lămpii, fluturii…
las-o baltă!
şoarecii de care mi-e frică
pivniţa în care nu intră vântul
lacrimile endorfine
Ce citeşti?
abine-albine, crimele se dau la roată dinţată
„alo”, centrala regulează numai „loco”,
coco, papagalul spune numai „coco”,
mocofanule, retenţie creştină, când o să creşti o să climă în frunze de a doua zi, de vină este Marta, ea şi găleata ei cu apă rece,
fundul ei ciupit de vărsat
picioare spălate de om puse la bălţat pe sârma culpelor
azi si mâine rogu-te doar
III
Vii?
Cursa în copacul ei înalt
Cuibul de tine
noaptea se lasă întotdeauna
respire
relicve care se lipesc de mâini, de masă, de pereţi, de profilul din ramă
rana asudă udă crudă
crezi tu dar ei şoptesc altfel pe la colţuri
mătura a ciobit un gândac
urlu din gură de şarpe
hotelul se termină printr-un tunel
ferestrele se termină în lămpaşe
caii lunecă pe pardoseală, freacă tencuiala, bolovănesc cărămizile
azi-mâine clădirea va să pice
Luminile oraşului
Dorinţele casei
Pivniţa fără aer
Doamne, ce de greieri! Unul mă furnică în vârful arătătorului puţin nesigur dar nu bleg
sunt mort de oboseală, crede-mă, bea-mă
Un stol de păsări în cămăşi se zbate
Eliberat în camera-muzeu.
prietenul meu,
Vânătorul de fluturi, a încremenit cu ochii în tavan
Ora ceaiului vine, vine…
IV.
aşa trebuie să fie, urlu din gură de şarpe
păsările sunt şerpari, dar nu mănâncă şerpi
Trec în sufragerie unde, printre tablouri şi turme în grupuri statuare (minunate, minunate),
am o urmă de palmă pe obraz
ţi-au plăcut mâinile mele
mângâi melcul de birou
draperiile încep să ardă
flăcările sunt lacome, aşa scrie în cărţi
unghiile uscate dor, ciudat, dar nu crapă
şira spinării evacuează dorinţele
sunt cel mai tânăr pacient din salon
respiraţiile ies bubuind din pereţi
focul a uscat lupeşte candelabrul
duşul fără apă în buletin
mă-nfir în covorul oltenesc
Ce drog ieftin!
telefonul e prea fierbinte acum
revoc aprodeşte moştenirea ticăindă din flori de lemn, calde
o voce mai amplă, mai suplă, mai umplă!
copiii mă strigă sau aruncă cu pietre în foc
nu ştiu, nu
încep să ard, rămăsesem singura fiinţă
dintre pereţi şi soare sau cel puţin aşa credeam atunci
Carte poştală în Vama
Nu iese deloc, dar deloc fum şi mă înfurii pe cărţi şi pe fisa din mine care m-a lăsat fără oxigen
Moartea s-a întins la soare şi transpiră
Untos, cred că mă cheamă
Olimpiadă sau poate, „la foc, la foc”,
mai ţii minte? „să vină…să vină…”
V.
Osteneala a lovit pântecele timpului,
ce petrecere bolnavă!
Cordurile se-ncordează într-un pericol de
răsărit de soare după o noapte umedă
Doamne, ce nisip trandafiriu!
marea se dezlipeşte lipicioasă de cer, întinsă la uscat pe sârma culpelor, chemoasă, adâncă, untoasă
soarele, pentru a-i retuşa sarea, pentru
a-i domoli peştii
o iartă din nou
Un pescar matinal găseşte marea languroasă
şi improvizează un vers vesel
pe care-l fluieră până la nămiezi,
când uită pentru ce l-a compus!
Şi ce dacă?
Valuri albastru-închis, sărate la ţărm, cvartate de alb
o iarnă acustică
năvălesc petrecerile dorinde
temerile din morminte, lipicioasele,
cuvintele din urechile,
albinele…or să iasă, or să iasă
De va să ningă, nu vor găsi epiderme calde pe grătare „anaa culesuuum
floores”, lumina a răguşit, marea aprinde
reumatic nume après prenume în larg
„catarg lângă catarg”, valurile se întorc,
Vai ce docile, în schizofrenia galopantă a ţărmului sărat
Sunt nebun.
În timp ce recitesc notiţa de pe hârtia
scrumoasă, un om tace fermecat la răscrucea deschisă de suflul holul-tunelului ce mă sperie atât. Ce lume minunată! Floarea carnivoră îl dezghioacă aplomb ac după ac, schelă
după schelă, rămăşite în corul violinic al lifturilor de afară
Vidul mă doare aşa, ca un duduit de
şine prin halta cu un singur tren pe an
şi struguri bolţi peste casa de bilete
Vă rog pentru o fisă, doamnă!
mi se răspunde: legea pământului cea aspră cere sacrificii, armăsare
ştiu şi totuşi, fluture, fluier uşure ziua ce creşte maternă copiii ombilicali ai străzii.
-
Archives
- February 2012 (2)
- January 2012 (4)
- December 2011 (1)
- September 2011 (1)
- February 2011 (3)
- January 2011 (1)
- December 2010 (2)
- November 2010 (2)
- October 2010 (1)
- September 2010 (2)
- June 2010 (4)
- May 2010 (3)
-
Categories
-
RSS
Entries RSS
Comments RSS